marți, 17 ianuarie 2012

   Toate informaţiile au fost preluate din Istoria critică a literaturii române a reputatului critic Nicolae Manolescu. Lucrarea a apărut în anul 2008, cu subtitlul 5 secole de literatură, şi a fost rodul a aproape 25 de ani de muncă de documentare.
  Demersul meu nu este nicidecum unul de rezumare a monumentalei lucrări (peste 1500 pagini), ci unul de extragere şi evidenţiere a unor aspecte cu iz de pionierat, de unicitate, superlative, curiozităţi, detalii şocante, insolite, pe care foarte puţini le şti(a)u despre unii scriitori.

Dosoftei (1624 - 1693)
- primul poet din literatura română.

*** - primul text în româneşte - scrisoarea boierului câmpulungean Neacşu către judele Hans Benkner din Braşov, 1521.

*** - Cazania (1643) lui Varlaam şi Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche - primele scrieri de interes literar în limba română.

Varlaam (1580 - 1657)
- fiu de ţăran din zona Odobeşti, ajuns mitropolit fără a trece prin scaunul episcopal; Cazania (Cartea românească de învăţătură) sa - opera cea mai populară a întregii noastre epoci vechi

Grigore Ureche (1590 - 1647)
- cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei

*** - proza de idei începe cu De neamul moldovenilor (Miron Costin), Istoria Ţării Rumâneşti (Constantin Cantacuzino), Divanul (1698), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1723) (ambele Dimitrie Cantemir)

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655 - 1716)
- primul muntean atras de problema vechimii noastre; biblioteca consultată de el este impresionantă, cu sursele întotdeauna indicate.

Dimitrie Cantemir (1673 - 1723)
- pentru Hronicul său, bibliografia sa o depăşeşte pe a stolnicului: 154 titluri;
- Istoria ieroglifică - prima operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului, primul nostru romanţ cult.

Ienăchiţă Văcărescu (1740 - 1797)
- a scirs primele poezii lirice româneşti, în Gramatica (1787);
- a doua jumătate din Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani este socotită prima noastră operă de veritabilă memorialistică.

Alecu Văcărescu (1760 - 1799)
- cel mai talentat dintre poeţii familiei;
- poezie languroasă, de alcov, în deplinătatea ei.

Iancu Văcărescu (1792 - 1863)
- fiul lui Alecu, foarte preţuit de contemporani, astfel că pe mormânt i se scrie: Părinte al poeziei române.

Costache Conachi (1778 - 1849)
- cel mai demn de atenţie trubadur.

Matei Milu (1756 - 1801)
- primul autor de poezii satirice în Caractere (1800); bunicul cunoscutului actor; comediant el însuşi.

Anton Pann (1796 - 1854)
- autodidact, om de spirit, dar cu o cultură modestă;
- unul dintre cei mai inventivi scriitori români sub raportul cuvântului.

Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820)
- Ţiganiada (1801, 1812) - unica epopee dusă la capăt şi de mare valoare; Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a lumii.

Petru Maior (1861 - 1821)
- ultimul orator religios reţinut de istoria literaturii.

Gheorghe Lazăr (1779/1782 - 1823)
- primul orator laic, cu cuvântări rostite la urcarea pe tron a domnilor sau la venirea solilor (1819, înscăunarea mitropolitului Dionisie Lupu).

Dinicu Golescu (1777 - 1830)
- primul român modern, pionier în proză;
- Însemnare a călătoriei mele - proiect utopic sub forma unui roman filosofic; jurnal de călătorie în care a fost nevoit să folosească termeni greceşti (statuie, cascadă) întrucât limba română nu îi avea.

Iordache Golescu (1776 - 1848)
- pionier în teatru.

Ion Heliade Rădulescu (1802 - 1872)
- cel dintâi critic literar (după Cioculescu);
- critică gramatică şi stilistică, dar şi polemică şi analogică;
- creează la noi necrologul (cu ocazia morţii confraţilor săi);
- a încercat fiecare specie şi gen romantic; nu a reuşit în toate, insă a desţelenit un teritoriu vast cât o întreagă literatură; cea mai de seamă operă din toată prima parte a sec. 19 românesc.

Grigore Alexandrescu (1814 - 1885)
- fabulele sale - la fel de celebre în literatura noastră ca acelea ale lui La Fontaine în franceză.

Vasile Alecsandri (1818 - 1890)
- mare culegător de folclor: din cele 60 de balade, 13 sunt cu certitudine creaţii ale sale, din 25 de doine moldoveneşti, 12 sunt personale. Pe celelalte le-a prelucrat, în editări succesive; totuşi nu a avut scrupul de a păstra autenticitatea (ideatică sau formală) a textelor;
- vodevilurile şi comediile sale, chiar dacă au majoritatea surse străine, reprezintă primele încercări ale genului la noi.

Costache Negruzzi (1808 -1868)
- primul prozator romantic şi unul dintre cei mai de seamă; prozator incomparabil, niciun alt prozator contemporan neavând intuiţia şi inteligenţa lui.

Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891)
- printre primii călători romantici (1844, 1846)

Timotei Cipariu (1805 - 1887)
- probabil prima autobiografie de la noi (1855); aventurile sale din copilărie le anticipează pe cele ale lui Creangă.

Ion Ghica (1816 - 1897)
- scrisorile sale - capodopere memorialistice;
- a fixat la noi modelul prozei pitoreşti şi descriptive, cu pigment balcanic oriental şi ilar;
- zugrăveşte secolul lui, nu neapărat pe acela care fusese în realitate, cu atâta forţă încât cititorii de mai târziu cu greu îşi vor putea închipui alt secol 19 decât al lui Ghica, un secol 19 care îi poartă pecetea

C. A. Rosetti (1816 - 1885)
- se pare primul nostru jurnal intim, primul nostru jurnal "interior" (1844 - 1859).

Alexandru Odobescu (1834 - 1895)
- cel mai complet, întins şi enigmatic roman epistolar din toată literatura română: peste 3000 de scrisori (de la 14 ani), aproape toate în franceză (fiindcă toţi contemporanii săi procedau aşa);
- profesor şi academician;
- se sinucide din dragoste (patimă fatală pentru Hortensia Keminger);
- corespondenţa sa este un document excepţional, operă literară dintre cele mai împlinite artistic din romantismul nostru.

B. P. Hasdeu (1838 -1907)
- genialitate literară precoce: până la 30 de ani şi-a cam încheiat opera literară;
 - Răzvan şi Vidra - piesă în versuri, una din rarele izbânzi ale teatrului istoric la noi (alături de Vlaicu-Vodă).
- scriitorii din generaţia paşoptistă au eşuat în roman (inclusiv Hasdeu), cu excepţia onorabilă a lui Dimitrie Bolintineanu.

Titu Maiorescu (1840 - 1917)
- ctitorul criticii româneşti;
- introduce primatul adevărului şi al valorii; "arta nu e nici morală, nici imorală";
- de Junimea se leagă prima bătălie canonică din cultura noastră; bătălia canonică începe cu ortografia, apoi continuă cu norma poetică;
- adept al autonomiei esteticului, independent de considerente extrinseci (politice, naţionale, morale sau religioase);
- critica sa s-a limitat doar la orientările generale, fără a avea plăcerea analizei cărţilor (după Călinescu);
- din jurnalul său intim (ţinut toată viaţa) a ieşit la iveală un om învins, cel mai adesea nefericit, chinuit de vicisitudinile vieţii, obsedat de sinucidere sau interesat de o emigrare în America.

Mihai Eminescu (1850 - 1889)
- cultul lui Eminescu (Noica, Călinescu) - lipsit de măsură şi potrivnic spiritului critic, expresie a reînnoirii naţionalismului. Consecinţa: un "poet naţional" intangibil nu mai este cu adevărat citit; zecile de mii de pagini despre Eminescu în sec. 20 ţin rareori de critică, de reevaluarea poeziei, prozei sau gazetăriei sale;
- poeziile debutului din Familia nu mai prezintă azi niciun interes, ignorate de Călinescu dpdv artistic în 1936;
- în Doină mesajul xenofob e clar;
- Călinescu a vorbit primul de un Eminescu echivoc, obscen sau neruşinat;
- proza sa e, în general, supraapreciată;
- dragoste mare, sfâşietoare şi, în final, tragică cu Veronica Micle;
- fiica Veronicăi a fost deşteaptă, frumoasă şi talent muzical: a devenit cântăreaţă profesionistă de operă;
- talent epistolar Eminescu nu a avut;
- Eminescu este cel care a dat expresie poetică integrală limbii naţionale; el a creat ceea ce am putea numi limba literară a poeziei româneşti.

Ion Creangă (1837 - 1889)
- Povestea lui Harap-Alb e singurul basm al lui Creangă ce poate fi socotit pe de-a-ntregul cult; are unele lungimi inexplicabile, datorate unor repetări cam fără rost; basmul suferă de o anume lipsă de spontaneitate şi e prea stufos;
- adevăratele capodopere sunt Povestea lui Stan Păţitul şi Moş Nichifor Coţcariul;
- a scris şi două poveşti licenţioase, tipărite în tiraj redus în 1839: Povestea Poveştilor şi Povestea lui Ionică cel prost;
- cel mai memorabil început din întreaga noastră literatură e acela al părţii a doua a Amintirilor din copilărie;
- caracterul memorabil al unor sintagme, expresii ori bucăţi mari de text face din Creangă cel mai popular scriitor român.

Ion Luca Caragiale (1852 - 1912)
- O scrisoare pierdută rămâne capodopera teatrului comic (şi nu numai) românesc;
- schiţele, "momentele", reprezintă partea cea mai originală a prozei lui Caragiale, cea mai caragialiană;
- prin tragedia Năpasta, Caragiale anticipează naturalismul din marile nuvele;
- după stabilirea la Berlin, Caragiale scrie o cu totul altfel de proză decât înainte; capodoperele acestei ultime serii sunt La hanul lui Mânjoală şi Kir Ianulea;
- antiliberalismul este atitudinea constantă a lui Caragiale în toată publicistica lui politică; notele anticonservatoare sau antijunimiste sunt întotdeauna legate strict de umori personale legate de Carp şi Maiorescu;
- genial epistolier; corespondenţa sa este, probabil, una dintre cele mai de seamă opere ale genului la noi;
- capodopera corespondenţei sale este scrisoarea către Alceu Urechia din 1905 despre vizita lui Delavrancea la Berlin, scrisoare de un umor nebun. 

Ioan Slavici (1848 - 1925)
- internat în 1919 ca filogerman, nu i se va ierta nici după moarte poziţia adoptată; ideea lui Călinescu e şi azi împărtăşită; E. Simion l-a considerat ca lipsit de "simţ istoric"; toată lumea a deplâns arestarea sa la, 71 de ani, începând cu Iorga care, deşi îl detesta, l-a scos din închisoare;
- a criticat adesea abuzurile autorităţilor ungureşti (deşi prima lui soţie a fost unguroaică); a avut 5 procese pentru "agitaţiune", ultimul lăsându-se cu un an de închisoare;
- naţionalismul său a fost mai puţin radical decât acela al lui Eminescu; nu există în epocă publicist mai tolerant decât Slavici în problema naţională, nici un mai bun cunoscător al istoriei şi culturii românilor, ungurilor ori saşilor din Ardeal; şi totuşi toleranţa este aceea care l-a pierdut;
- se poate spune că Slavici creează la noi proza realistă, dându-ne întâile capodopere, între care primul nostru mare roman (Mara, 1894, întâia capodoperă a genului la noi);
- prima adevărată capodoperă e nuvela Budulea Taichii; Huţu este întâiul nostru personaj realist integral reuşit;
- Pădureanca a avut cel mai mare succes, după Moara cu noroc, dintre nuvele, fiind şi transpusă într-un film destul de bun; nuvela conţine fără îndoială una dintre cele mai tragice poveşti de dragoste din literatura noastră, chiar dacă autorul o lungeşte peste măsură;
- Moara cu noroc, capodopera nuvelisticii lui Slavici, e văzută ca prima mare nuvelă realistă din literatura română.

Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936)
- împreună cu E. Lovinescu, marele său rival, este cel mai de seamă critic şi istoric literar din prima generaţie postmaioresciană;
- fără cultura solidă a lui Lovinescu, Ibrăileanu are o inteligenţă mai vioaie ideologic şi e mai spontan în preferinţele ori dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci când greşeşte.

Nicolae Iorga (!871 - 1940)
- la 18 ani e licenţiat magna cum laude în limbi clasice la Literele ieşene, după o studenţie de un an şi trei luni; în 1893 îşi trece doctoratul în istorie la Leipzig; profesor titular la Universitatea din Bucureşti la 24 de ani, este la nici 26 membru corespondent al Academiei;
- lipsa unei adevărate înţelegeri a literaturii; toate judecăţile lui de valoare stau cu capul în sus, mai ales când e vorba de literatura mai nouă;
- lupta sa literară a fost dusă mai degrabă împotriva falsificării sufletului românesc prin importarea unor modele şi mode din Franţa;
- unicul merit al său ar putea fi acela de a călca în cunoştinţă de cauză pe domeniile tuturor celorlalţi;
- el nu e un specialist, ci un spirit universal, care se întâlneşte cu toţi ceilalţi comentatori, însă metoda lui este greşită, gustul său fiind failibil, mai ales când se referă la scriitorii moderni;
- Introducerea sintetică (un curs din anii 1928 - 1929 de la Universitate) este singura lui Istorie a literaturii care poate fi citită cu plăcere şi consultată cu folos.

Ilarie Chendi (1871 - 1913)
- primul nostru critic profesionist, în sensul modern, cu o temeinică formaţie filologică şi vocaţie publicistică.

Duiliu Zamfirescu (1858 - 1922)
- arogant, prezumţios, paranoic, autodeclarat "cel mai mare (şi singurul) romanţier al României"; toată critica interbelică a observat că acesta nu se temea de ridicol, comparându-se cu Tolstoi şi dispreţuindu-i pe Caragiale şi Slavici;
- Lovinescu îl socotea pe D. Zamfirescu "cel mai important epistolier al nostru";
- lăsând la o parte consideraţiile de ordin personal, şi acestea adesea interesante, opiniile sale despre literatură erau remarcabil de originale şi de noi;
- romanul Comăneştilor (Viaţa la ţară, 1898) este unul dintre cele mai bune din secolul 19.

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 - 1918)
- unul din creatorii genului nuvelistic în literatura română, romantic visător şi artist, deopotrivă un zolist, unul din primii la noi, care a pregătit terenul pentru proza sămănătoristă a generaţiei următoare şi pentru cea modernă;
- a scris de toate şi despre orice: povestiri cu haiduci din codrii Vlăsiei sau cu pescari veneţieni pe mare, cu năvăliri turceşti, exoduri şi crime atroce, poeme în proză cu subiect exotic, basme, nuvele zoliste cu handicapaţi ori femei sărmane, proze psihologice din mediul burgheziei, cu avari clasici, dar şi cu jucători de noroc moderni, amintiri din copilăria petrecută în mahalaua bucureşteană, ori din anii de şcoală şi studenţie, literatură pentru copii;
- este cel mai descriptiv scriitor român după Odobescu;
- Hagi Tudose ar fi putut fi o capodoperă dacă se abţinea de la aprecieri, lăsând comportarea personajului să vorbească de la sine;
- Domnul Vucea este o reuşită a prozei memorialistice, în pofida lungimii (Delavrancea nu prea ştie să pună punct, nici în proze, nici în discursurile din Parlament);
- basmele sunt printre primele pe de-a-ntregul culte, însă nu au prospeţime;
- literatura pentru copii - printre primele exemple din proza noastră, nu trece de un nivel onorabil;
- recitită azi, trilogia sa pare stângace şi demodată, în afara standardelor teatrale;
- traseist politic (asemănător situaţiei actuale!): ales în Parlament pe listele PNL, trece la conservatori, apoi ales deputat de la aceştia, apoi de la conservatorii-democraţi (takişti), primar al Capitalei în 1900, i-a dezaprobat sau beştelit pe toţi împreună cu care a făcut ocazional politică.

Gala Galaction (1879 - 1961)
- scriitor-preot, prezenţă respectată în întreg interbelicul şi un harnic strângător de compromisuri politice şi morale după 1947;
- jurnalul său merită o menţiune mai ales pentru întinderea lui: note zilnice între 1898 şi 1955 (depăşit doar de Însemnările zilnice ale lui Maiorescu); constituie o probă de disciplină intelectuală cu care nu suntem obişnuiţi;
- deşi se temea de sovietici şi de comunişti (avea coşmaruri premonitorii încă din '41-'42), acceptă în 1946 să fie deputat din partea Blocului comunist, să ţină conferinţe ARLUS şi să devină membru al unei Academii epurate de mulţi oameni valoroşi;
- două sau trei capodopere ale povestirii româneşti pot fi descoperite în culegerile din tinereţe: Moara lui Călifar, Copca Rădvanului nu pot lipsi din nicio antologie a prozei noastre fantastice (La Vulturi n-are nici un sens etic, şi deci nici unul artistic).

George Coşbuc (1866 - 1918)
- cel mai popular poet român de dinainte de război; prima culegere, Balade şi idile (1893) s-a retipărit de 8 ori, iar Fire de tort (1896) de 5 ori în timpul vieţii poetului;
- canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până astăzi memoria;
- Gherea l-a numit impropriu "poetul ţărănimii";
- scandal de plagiat la apariţia Baladelor şi idilelor: Grigori Lazu a semnalat preluări din poeţi nemţi, unguri şi chiar ruşi (remarcile acestuia sunt în cea mai mare parte juste, chiar dacă gradul de prelucrare a unor originale străine e diferit de la o poezie la alta a lui Coşbuc); o scuză poate fi că, deşi plagiatul a fost legiferat în 1862, mentalitatea vremii nu prea ţinea cont de această lege, fiind încălcată şi de alţii: Bălcescu, Negruzzi, Ghica, cu prelucrări destul de fidele ale lucrărilor altora;
- mare parte din poezia lui Coşbuc s-a banalizat, prin cutuma didactică sau sărbătorească;
- Coşbuc a scris câteva din cele mai frumoase poezii pentru copii: Concertul primăverii, Nunta-n codru, Iarna pe uliţă, În miezul verii, Cântec etc., plus unele balade: El-Zorab, Nunta Zamfirei;
- de altfel, "căderea" multor poezii la nivelul lecturii copiilor ţine de o copilărie a înseşi poeziei; modernismul, ca vârstă adultă a poeziei noastre, a făcut ca multe poezii din perioada paşoptistă apoi cele ale lui Coşbuc, Iosif, Topârceanu, Goga să fie simţită ca literatură pentru copii;
- a tradus Divina comedie, la care a lucrat toată viaţa; Vianu a considerat această traducere a fi "opera cea mai de seamă a măiestriei lui poetice".

Octavian Goga (1881 - 1938)
- este rapsodul unei lumi care supravieţuieşte doar în nostalgia cronică a poetului;
- capodopera sa este poezia Noi;
- publicistica sa rămâne călcâiul vulnerabil al acestui intelectual ardelean care a pariat, oarecum fatal la început, pe naţionalism, jucând în anii '30 mai ales, după întoarcerea regelui Carol, un rol politic negativ;
- antidemocrat şi xenofob făţiş; numit în fruntea guvernului în 1937, s-a creat un scandal politic prin asocierea cu A.C. Cuza, dar şi de la zecile de articole în care Goga lua apărarea crimelor legionare, salutând achitarea lui Codreanu sau Moţa; concepţia sa politică se bazează pe ideea de autoritate, lăudând instituţia militară;
- partea cea mai urâtă a publicisticii sale constă în polemica devenită cronică dusă contra evreilor din presă; anticomunismul din câteva articole nu legitimează apologia fascismului; este un antisemit la fel de notoriu pe cât este un antidemocrat;
- a lăsat un jurnal (limitat doar la intevalul martie - mai 1931, când regele Carol pregătea terenul pentru un guvern de coaliţie naţională) meritoriu ca document şi excepţional ca proză literară, indiferent dacă a avut sau nu dreptate în caracterizările făcute politicienilor vremii; portretist rău, cu viguroasă expresie plastică; detaliile morale se sprijină pe cele fizice, observate cu un ochi precis; nimeni nu iese nevătămat din jurnal, chiar şi figurile pasagere fac o rapidă baie de acid.

Şt. O. Iosif (1875 - 1913)
- traduceri excepţionale; nimeni înainte de Ion Pillat n-a tradus mai mult şi mai divers;
- ştia bine nemţeşte, ungureşte, învăţase englezeşte ca să-l traducă pe Shakespeare, şi se descurca în franceză; a tradus multă poezie şi drame în versuri, (Loreley de Heine neîntrecută până astăzi), dar şi teatru sau proză.

George Topârceanu (1886 - 1937)
- cel mai popular poet imediat după război
- detenţie 2 ani la bulgari, cu gardieni turci, fără a le păstra ranchiună; pentru atmosfera din campaniile militare din 1913 şi 1916, cu enormele greşeli ale căpeteniilor militare şi nepregătirea cronică a trupelor noastre, memorialistica lui Topârceanu reprezintă un document excepţional;
- Balade vesele şi triste: problema a fost mereu dacă spiritul (atât de evident la Topârceanu) face casă bună cu lirismul; Călinescu: "El nu-i niciodată atât de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet"; poezia sa reprezintă un triumf al meşteşugului asupra talentului; el nu e mai niciodată liric, dar e mai mereu de o inteligenţă artistică pe care nu o posedă niciunul dintre marii săi contemporani; Arghezi: "Caricaturist verbal şi scamator fără pereche";
- parodiile din Balade vesele şi triste pot fi considerate partea cea mai rezistentă a operei; poetul era conştient că baladele şi rapsodiile sale citesc pentru umorul lor de pură prestidigitaţie şi nu pentru lirism, care le lipseşte cu desăvârşire.

Alexandru Davila (1862 - 1929)
- omul Davila e mai spectaculos decât opera: tatăl, Carol Davila, întemeietorul Şcolii de Medicină din România, ar fi fost fiul natural al lui Franz Liszt şi al unei contese franceze; mama este nepoata lui Dinicu Golescu, ramură a familiei Racoviţă, domnitoare în ambele principate;
- a fost de două ori director al Naţionalului bucureştean, poate cel mai de seamă dintre toţi;
- la apariţia singurei lui opere remarcabile, drama Vlaicu-Vodă, a fost acuzat de plagiat (din manuscrisele nepublicate ale lui Odobescu; detaliu picant: Davila a fost soţul Hortensiei Keminger care, după divorţ, a devenit metresa lui Odobescu, mai vârstnic cu 30 de ani, cea care l-a împins pe Odobescu la sinucidere);
- în 1915, Davila este victima unei teribile agresiuni: un servitor îi înfige un pumnal în cap; rămâne paralizat şi cu dificultăţi de vorbire până la moarte;
- Vlaicu-Vodă este una dintre puţinele noastre drame istorice izbutite, alături de Răzvan şi Vidra a lui Hasdeu şi Viforul lui Delavrancea.

Mihail Sorbul (1885 - 1966)
- Patima roşie (1916) este aproape o capodoperă; conţine dialoguri extraordinare, ce amintesc de Bernard Shaw; doar la Tudor Muşatescu vom mai întâlni replici atât de spirituale, totodată amuzante şi şocante.

Alexandru Macedonki (1854 - 1920)
- primul la noi care socoteşte că "logica poeziei este însuşi absurdul", radical alta decât logica limbajului uzual, şi anunţă în "poezia viitorului" predominanţa "muzicii şi a imaginii", cu alte cuvinte, a formei;
- capodopera liricii sale, ignorată de Călinescu, este cartea Poema rondelurilor, în care regăsim prima noastră poezie pură, în sensul abatelui Bremond;
- în Thalassa sunt câteva dintre cele mai puternice pagini din întreaga noastră proză având ca obiect senzualitatea.

Dimitrie Anghel (1872 - 1914)
- la prima vedere, multe din poeziile sale par nişte fabule cu subiecte vegetale, având înclinaţie pentru florile banale şi umile;
- este unul din primii noştri poeţi la care alte simţuri decât văzul îşi intră în drepturi, în primul rând mirosul.

Ion Minulescu (1881 - 1944)
- publicul său este de tip caragialian, nu autorul (cum confundă Călinescu), un public feminin al damelor bine, nepoatele/urmaşele Ziţei lui Caragiale.
- cel mai cunoscut poet simbolist, alături de Bacovia; însă, spre deosebire de acesta, care nu are niciun ecou la debut, rămânând un caz bizar pentru toată critica interbelică, Minulescu are de la început fani şi o critică mereu favorabilă, până şi astăzi;

*** - doricul, ionicul şi corinticul sunt, înainte de orice, vârste ale romanului ca specie literară şi abia apoi reflexe ale modificării unor concepţii generale asupra vieţii. Doricul este vârsta dintâi, romanul social şi mai puţin psihologic, dar şi un roman rural. Ionicul este vârsta psihologiei şi a analizei. Romanul postrealist, pe care l-am numit corintic, s-a reapucat de poveşti.

Eugen Lovinescu (1881 - 1943)
- primul nostru critic născut, iar nu făcut din filosofi, sociologi ori ideologi, ca înaintaşii ori contemporanii săi (E. Simion); cel de-al doilea mare critic pe care l-am avut, după Maiorescu (Manolescu);
- refuză dogmatismul doctrinar tendinţa de orice fel, şi se proclamă un "simplu cetitor ce-şi are senzaţiile lui străbătând o carte"; introduce criteriul estetic şi critic în istoria literaturii;
- opera sa şi a cenaclului Sburătorul este a doua bătălie canonică din istoria noastră literară, după cea a lui Maiorescu; creează canonul literar modern;
- de la Lovinescu a învăţat Călinescu critica de poezie, metaforică şi plastică;
- abia cu Lovinescu poate fi citită critica noastră ca literatură, pentru însuşiri artistice, nu doar pentru judecăţi şi ideologie;
- însemnările sale zilnice (20 de ani, între 1923 şi 1943) confirmă intuiţia lui Călinescu referitoare la profunda "inaderenţă pentru valorile neliterare" pe care Lovinescu a manifestat-o întreaga sa viaţă; proporţia însemnărilor privind altceva decât viaţa literară este minimă;
- sufleteşte, Lovinescu este mult mai fragil decât ne-am aştepta de la un maestru de ceremonii literare ca el; e drept că inimiciţiile cele mai dureroase îi vin de la amici.

Mihail Sadoveanu (1880 - 1961)
- Hanu Ancuţei (1928) este capodopera de la răscruce: închide prima epocă a creaţiei povestitorului şi deschide o alta; niciodată arta povestirii nu a fost mai rafinată în simplitatea ei;
- Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) este romanul tipic al instabilităţii şi unul dintre cele mai reuşite artistic romane istorice ale lui Sadoveanu;
- puţinul publicat după al Doilea Război, cu excepţia parţială a romanului Nicoară Potcoavă, este lamentabil literar şi moral.

Liviu Rebreanu (1885 - 1944)
- este creatorul romanului nostru modern; niciodată înainte n-au existat la noi romane care să ilustreze într-un grad atât de înalt tipul doric al genului; în acest sens, poate fi considerat creatorul romanului nostru realist şi obiectiv în deplinătatea lui;
- trei dintre romanele sale sunt capodopere: Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor; celelalte sunt fără discuţie mediocre;
- Pădurea spânzuraţilor este primul nostru mare roman moral.

Tudor Arghezi (1880 - 1967)
- este, neîndoielnic, cel mai mare poet al veacului său, aşa cum fusese Eminescu în cel anterior; din nefericire intraductibil şi unul, şi altul;
- capacitate evidentă de a folosi toate coardele instrumentului poetic într-o literatură de poeţi în general monocorzi; proteismul face din Arghezi un poet-orchestră;
- este, probabil, cel mai abundent publicist român şi, cu siguranţă, cel mai original; a făcut şcoală, ca şi poetul; vreme de 70 de ani (1896 - 1967) a publicat aproape zilnic câte un articol: cronici politice, plastice, literare ori teatrale, reportaje, miscelanea, amintiri, evocări, mărturisiri, intitulate tablete (cuvântul este al lui), subiecte, semne cu creionul sau, pur şi simplu, proze;
- până astăzi pamfletul, de care numele publicistului a fost cel mai adesea legat, îi poartă pecetea stilistică; Lovinescu: polemica de idei este la noi maioresciană, iar pamfletul de cuvinte, arghezian; Pamfil Şeicaru (şi el pamfletar) observa că Arghezi nu avea propriu vorbind o ideologie politică, dar întreţinea în schimb arta injuriei cu multă inventivitate, indiferent de antipatii ori interese, toate, de moment; gură spurcată, Arghezi n-a iertat pe nimeni;
- după ce, în 1946, primise Premiul Naţional de Literatură şi fusese sărbătorit oficial, în ianuarie 1948 articolul (referitor la poezie, nu la articole) din Scânteia al lui Sorin Toma îl scoate pentru câţiva ani din publicistică; ulterior, revine cu articole şi poezie, însă scade expresivitatea literară, iar oportunismul publicisticii sale nu se ridică la nivelul celei a lui Sadoveanu sau Călinescu;
- Arghezi a creat a doua limbă literară a poeziei noastre (după Eminescu), aceea modernă, fără frontiere, care a recuperat tot ce fusese exclus înainte, prozaicul, urâtul şi trivialul; el a scos poezia din puterea tabuurilor morale, religioase şi sociale.

George Bacovia (1881 - 1957)
- cel mai original poet român, în sensul că sensibilitatea sa extremă nu poate fi împărtăşită şi, cu atât mai puţin, luată ca model;
- este singurul nostru poet în care simbolismul se regăseşte plenar, de la recuzită la retorica afectivă;
- nebunia Bacovia este unică în critica românească; postbelic, a fost situat în toate câmpurile poetice ale secolului: simbolist şi antisimbolist, postromantic şi avangardist, modernist şi postmodernist, eminescian şi macedonskian, pastişor al lui Baudelaire, poet pur ca Barbu şi proletar ca Mille, sentimental şi antisentimental, muzical şi afon, natural ca igrasia zidurilor umede şi cabotin ca Botta, nebun şi simulant, genial şi idiot;
- este singurul poet care a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului; nevrotic, locuieşte într-un infern în care totul moare oribil şi inexorabil; niciodată n-au fost spuse lucruri atât de teribile într-o manieră mai directă şi mai simplă, aproape infantilă; o astfel de capodoperă este Decembre.

Mateiu I. Caragiale (1885 - 1936)
- Craii de Curtea-Veche (1929) considerat de o anchetă printre scriitorii tineri din anii '90 drept cel mai bun roman românesc.

Camil Petrescu (1894 - 1957)
- este probabil primul de la noi care a simţit nevoia să coboare, în romanele sale, viaţa de pe scenă în stradă: atât în sensul introducerii în limbajul eroilor a banalităţilor cotidiene, cât şi în acela al renunţării la emfazace marca întotdeauna vorbirea şi gesturile personajelor in romanul doric.

Lucian Blaga (1895 - 1961)
- În marea trecere (1924) - cel mai autentic şi cel mai valoros volum al său; niciodată nu va fi mai profund liric decât aici;
- între 1948 şi 1961 nu s-a publicat niciun rând despre poezia lui Blaga;
- teatrul său rămâne partea cea mai controversată a operei: criticii n-au căzut de acord nici înainte de război, nici după, în privinţa valorii pieselor (mai cu seamă asupra teatralităţii lor).

Ion Barbu (1895 - 1961)
- niciun poet român, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atât de multe exegeze savante şi de atât de puţine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu; matematicianul rătăcit printre poeţi şi critici i-a epatat nu o dată şi pe unii şi pe alţii cu cunoştinţele profesiei sale şi cu acel veleitarism cultural, îndeosebi filosofic, întâlnit la destui savanţi din afara umanioarelor;
- catrenele duble sau triple din Joc secund au fost considerate unanim drept cele mai dificile din întreaga lirică românească; au fost socotite când hermetice, obscure, dacă nu simple şarade, când mistere iniţiatice, dar niciodată ceea ce sunt de fapt, şi anume poezie manieristă;
- în acelaşi stil manierist, Barbu este cel mai de seamă poet român creator de compuneri ocazionale şi de epigrame, toate cu "faimă privată" (Cioculescu);
- capodoperele prozei de ocazie a lui Barbu rămân scrisorile către Vianu, prietenul său.

George Călinescu (1899 - 1965)
- s-a numărat, alături de Galaction şi Sadoveanu, printre cei dintâi scriitori importanţi care s-au aliniat ideologiei comuniste; e drept, articolele sale politice de după 1944 sunt, fără excepţie, lamentabile;
- a fost deputat, academician şi director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor, care azi îi poartă numele;
- este unul dintre cei mai de seamă scriitori români şi unicul nostru critic literar care a avut geniu; criticul şi-a marcat posteritatea într-o măsură mai mare decât toţi ceilalţi; cu toate compromisurile sale, Călinescu rămâne una dintre acele personalităţi excepţionale care se nasc la un secol o dată.

Anton Holban (1902 - 1937)
- este unul dintre întâii noştri scriitori profesionişti şi unul din cei mai de seamă prozatori moderni; aceasta se vede atât în cultura sa literară (şi nu numai: de asemenea în muzică şi pictură, cât şi în felul remarcabil în care transformă în literatură tot ce atinge; cu excepţia teatrului, totul i-a reuşit:
nuvele, romane, critică, publicistică, note de călătorie sau confesiuni biografice;
- deşi istoria literară nu l-a răsfăţat ca pe alţii, romanele sale stau alături de cele ale Hortensiei P.-Bengescu şi de ale lui Camil Petrescu printre operele de pionierat al ionicului românesc.

Max Blecher (1909 - 1938)
- unul dntre cei mai originali scriitori interbelici, din speţa avangardiştilor, Blecher are astăzi cea mai înaltă cotă de preţuire;
- începutul Întâmplărilor în irealitatea imediată (1936), una din marile cărţi ciudate ale secolului 20 românesc) este cel mai proustian din întregul roman românesc;
- povestea este o experienţă absolut personală (boala sa cumplită - tuberculoză a vertebrelor), scrisă la persoana întâi.
 
Vasile Voiculescu (1884 - 1963)
- când i-au fost descoperite poezia şi proza postumă, în anii '60, acesta avea reputaţia unui sfânt şi martir, după o perioadă de recluziune autoimpusă şi după alta de închisoare politică;
- poemele şi prozele din ultimii săi ani de viaţă s-au dovedit a fi partea cea mai rezistentă a operei lui;
- Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare sunt indiscutabil cele mai valoroase din lirica sa; aceste frumoase sonete, renascentiste, nu au termen de comparaţie în literatura română.

Ionel Teodoreanu (1897 - 1954)
- La Medeleni (1925-7) este romanul unei educaţii sentimentale care s-ar putea să nu mai prezinte interes decât în măsura în care liceenii de azi seamănă cu cei de ieri, adică deloc; romanescul lui Teodoreanu e impregnat de kitsch-ul epocii;
- un critic al epocii constata că trilogia Medelenilor a întâmpinat cel mai neaşteptat succes de librărie, şi din cariera unui tânăr scriitor, şi din analele literelor române; medelinismul s-a propagat cu iuţeala unei epidemii.

Ion Marin Sadoveanu (1893 - 1964)
- Sfârşit de veac în Bucureşti este unul din cele mai solide romane româneşti;
- spre teatru a fost se pare îndrumat de prima lui soţie, actriţa Marietta Sadova; s-a distins mai mult ca administrator (a fost Inspector general al teatrelor şi Director al Teatrului Naţional din Bucureşti).

George Ciprian (1883 - 1968)
- Omul cu mârţoaga este probabil una dintre cele mai bune comedii româneşti din sec. 20; nu are echivalent în teatrul românesc;
- prietenie strânsă cu Urmuz (colegi de liceu).

Tudor Muşatescu (1903 - 1970)
- Titanic vals a cunoscut cel mai mare succes de public din istoria teatrului românesc; a avut 100 de spectacole numai în stagiunea de debut, 1932 - 1933, de la Naţional; Spirache e candidatul paradoxal; tipul său nu a existat nici înainte, nici după Titanic vals;
- Escu - farsa politică n-are nicio idee; celelalte piese nu mai prezintă interes artistic.

Victor Eftimiu (1889 - 1972)
- are mai multă fantezie decât Muşatescu, dar e mult mai inegal şi mai puţin riguros dramatic; imensa lui operă, în toate genurile, n-a lăsat decât puţine urme, şi acelea în teatru; piesele de teatru facile;
- poezii scrise îndemânatic, dar fără calităţi artistice; proză abundentă, fără nicio valoare, la fel memorialistica;
- premii şi celebritate nemeritată.

Victor Ion Popa (1895 - 1946)
- a fost prin excelenţă un om de teatru; profesor de dramă, cronicar dramatic, regizor, director;
- Take, Ianke şi Cadâr (tipărită în 1938, la 6 ani de la premieră) e cea mai cunoscută piesă a sa, jucată adeseori şi după război, cu un succes public garantat.

D. P. Perpessicius (1891 - 1971)
- cel mai important editor al lui Eminescu.

Mihai Ralea (1896 - 1964)
- oportunismul lui politic de după 1944 i-a întunecat cu totul imaginea în ochii contemporanilor şi memoria în cei ai posterităţii; valoarea eseurilor lui literare este însă remarcabilă.

Urmuz (1883 - 1923)
- precursorul avangardei literare româneşti; este prozator, nu poet;
- în aproape toate literaturile primei părţi a sec. 20 există artişti care au avangarda în sânge, voind să schimbe tiparele, să şocheze bunul gust, să scandalizeze: cel mai celebru este Kafka; la noi este Urmuz.

Tristan Tzara (1896 - 1963)
- este cel dintâi scriitor român care a făcut o carieră internaţională; o bună parte a operei lui a fost scrisă în franceză şi e consemnată în istoriile literare franceze; i-au urmat, din aceeaşi generaţie, Fundoianu, Voronca, Ionesco şi Cioran;
- de numele său se leagă dadaismul, unul din principalele curente de avangardă.

Geo Bogza (1908 - 1993)
- Poemul invectivă (1933) este, probabil, cel mai şocant volum de versuri din întreaga noastră literatură; niciun avangardist român nu-şi reorientează protestul, în egală măsură, de la scandalul expresiei la acela al moralei ca Bogza; tradiţia la noi a acestei poezii e redusă (Arghezi, Barbu), însă Bogza merge mult mai departe şi va fi greu de întrecut; niciun poet n-a îndrăznit să facă pasul următor, descriind în versuri incestul, violul, sexul cu animale şi păsări şi masturbarea; Poemul invectivă nu e o colecţie de orori, ci un volum absolut remarcabil prin forţa poetică a distrugerii tabuurilor şi a legalizării oricărui fel de sexualitate;
- aşa cum este un reformator al prozei erotice, este şi unul al prozei sociale, în reportajele din anii '30 - '40, care cuprind cele mai senzaţionale radiografii ale realităţii din câte cunoscuse proza românească; creator al reportajului, din păcate corupt de realismul socialist după 1948; un exemplu de astfel de reportaj este descrierea unui Auschwitz canin, în care animalele sunt sacrificate după un ritual (metoda Cyclon-B) ce va dobândi o tragică notorietate câţiva ani mai târziu, când victimele vor fi umane.

Gellu Naum (1915 - 2001)
- este singurul nostru suprarealist veritabil, atât în poezie, cât şi în proză sau teatru;
- tot ce scrie este lipsit de punctuaţie.

Mircea Eliade (1907 - 1986)
- s-a dovedit de foarte tânăr un publicist prolific, repede acceptat ca lider al generaţiei lui intelectuale, a cărei dată de naştere a fost de altfel legată de 1927, anul apariţiei în Cuvântul a Itinerariului spiritual;
- xenofobia sa se înscrie prin filiaţie intelectuală în linia romanticilor xenofobi şi antisemiţi ai secolului 19 - Heliade, Eminescu, Hasdeu - cărora Eliade le admiră "mesianismul naţional" şi pentru care evreul era "străinul" prin excelenţă;
- se declară speriat în egală măsură de perspectiva unei dictaturi fasciste şi a uneia comuniste; reprobabilă, xenofobia sa, ca şi ataşamentul faţă de Gardă, nu trebuie confundată cu o fraternizare ideologică şi morală cu fascismul antisemit;
- Întoarcerea din Rai este cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor '30;
- Maitreyi (1933) este al doilea roman al scriitorului şi singura lui capodoperă în genul romanului de dragoste;
- câteva din nuvelele lui fantastice sunt admirabile; mai mult, a creat un gen de fantastic pe care, dintre înaintaşi, îl presimţise Eminescu;
- La ţigănci (1959) e capodopera prozei scurte a lui Eliade; autorul a învăţat să exploateze banalul ori chiar derizoriul din realitate, implicând în situaţii neobişnuite oameni dintre cei mai obişnuiţi;
- puţini scriitori români din cei care au trăit în România au surprins mai exact atmosfera de suspiciune din regimul comunist şi niciunul nu a intuit atât de exact ca Eliade mecanismele unei anchete ca în Pe strada Mântuleasa.

Mihail Sebastian (1907 - 1945)
- primul său roman, Oraşul cu salcâmi (1935), e doar o variantă mai puţin lirică, dar la fel de inconsistentă ca observaţie sufletească, a Medelenilor lui Teodoreanu; nici mult mai preţuitul Accidentul (1949) nu e neapărat superior; Jocul de-a vacanţa are o logică foarte aproximativă a situaţiilor dramatice; Ultima oră nu e decât o farsă trasă de păr;
- mult mai bine construită, deşi la fel de minor sentimentală, este Steaua fără nume (1944), cea mai caragialiană din comediile sale;
- publicistica literară (a debutat în presă la 19 ani, publicând sute de recenzii şi eseuri, până în 1940, când semnătura i-a fost interzisă) reprezintă partea cea mai rezistentă a operei; Sebastian nu este cu adevărat un critic literar, ci mai degrabă un cititor atent şi un amator superior, un comentator artist;
- Jurnalul lui Sebastian (postum) este nu numai capodopera lui, dar şi una dintre cele mai remarcabile scrieri de acest gen din literatura română; valoarea sa excepţională vine din onestitatea faţă de sine a autorului, care transcrie observaţii care-l dezavantajează.

Emil Cioran (1911 - 1995)
- Schimbarea la faţă a României (1936) "este cu siguranţă cartea cea mai îngrozitoare scrisă vreodată de un român despre români"(Marta Petreu); contestarea i-a adus lui Cioran celebritatea;
- este curios că prooccidentalismul lui Cioran merge mână în mână cu antidemocratismul lui: numai "dictaturile populare" precum cele hitleriste, mussoliniene ori leniniene pot scoate "culturile mici" din somnul lor anistoric.

*** - cenzura comunistă - ca instituţie ia fiinţă printr-un decret al Consiliului de Miniştri din 1949 sub titulatura Direcţia Generală a Tipăriturilor Statului; de notat că nici acum, nici mai târziu, instituţia nu poartă în nume cuvântul cenzură (sau un sinonim).

*** - printre excluşii din interbelic îi găsim pe "idealistul" Maiorescu (înlocuit cu "materialistul" Gherea), pe Lovinescu, Goga, H. P.-Bengescu, Ion Barbu, Blaga, Bacovia (până în 1954), Arghezi (până în 1955), Rebreanu (până în 1954), pe avangardişti, modernişti şi ortodoxişti laolaltă.

*** - Camil Petrescu şi Călinescu au fost printre primii gata să accepte noile criterii; alături de ei, Sadoveanu (cu o operă postbelică pe de-a-ntregul compromisă), Cezar Petrescu, Felix Aderca, Galaction şi mai junii Beniuc, Banuş sau Jebeleanu; au fost recuperaţi la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60 Arghezi, Blaga, Vinea, Bacovia (acesta fără ştiinţa lui). Voiculescu şi H. P.-Bengescu nu s-au bucurat în timpul vieţii de nicio revizuire.

*** - în anii '50, numărul celor care au cedat e superior numărului celor care au rezistat; în aceşti ani nu există nicio singură discuţie critică adevărată; cenuşiul şi schematismul erau inevitabile, ca aerul, pentru doctrină; omul nou, devotat cauzei comuniste, era sublim, dar nu exista în carne şi oase.

*** - dacă ne uităm asupra listei scriitorilor occidentali ce puteau fi citiţi în româneşte în anii '50, avem o surpriză: sunt, aproape fără excepţie, scriitori agreaţi de Comintern, care vizitaseră Uniunea Sovietică, scriseseră biografii ale lui Stalin, participaseră la congrese internaţionale organizate de sovietici sau fuseseră purtătorii de cuvânt ai acestora în Occident: Malraux, Roland, H. Mann, Hemingway, Shaw, Barbusse, Wells, Feuchtwanger, Aragon, Eluard, Duhamel, Sinclair, Huxley, S. Lagerlof.

Alexandru Paleologu (1919 - 2005)
- răstoarnă toate locurile comune care-i ies în cale: elogiază gafa, ca "semn de nobleţe" spirituală, cinismul, ca început al vieţii morale şi distracţia, ca sete de cunoaştere; după el, nu e bărbat adevărat acela care nu e prostit de femei;
- în critică, autoritatea nu constă în suprimarea replicii, dar în stimularea ei; cine are cu adevărat autoritate (şi Paleologu are) provoacă discuţie - deseori pătimaşă, câteodată senină -, întreţine plăcerea disputei şi nu se supără stupid pe adversari;  critica excită spiritul la discuţie sau nu există;
- senectutea literară a unuia dintre cei mai străluciţi eseişti din câţi am avut suferă de lipsă de caracter.

Ion Negoiţescu (1921 - 1993)
- original memorialist, în Straja dragonilor; este prima autobiografie românescă gândită în spiritul unei sincerităţi deplin rousseau-iste - nimeni n-a mai avut curajul unei confesiuni atât de directe şi de oneste, cu atât mai mult cu cât autorul a fost un pederast din speţa lui Gide şi Cocteau, într-o ţară departe de a se fi eliberat de prejudecăţi sexuale.

Mihai Beniuc (1907 - 1988)
- nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar şi singurul poet realist-socialist autentic; este printre rarii poeţi care n-au avut nevoie să se convertească.

Marin Preda (1922 - 1980)
- a făcut vâlvă articolul Obsedantul deceniu din Imposibila întoarcere, expresia întrând în folclorul critic, dar cu un cu totul alt înţeles decât cel real;
- Preda respingea ideea acelora care începuseră să considere anii '50 un hiatus. o pată albă pe harta literaturii române; opinia sa trezeşte stupoare: împotriva celor care vorbeau de comandă politică, fără legătură cu realitatea, el lefitimează tematica realist-socialistă ca absolut firească în epocă;
- Ilie Resteu din În ceaţă e probabil primul ţăran absolut autentic din punct de vedere al vorbirii ţărăneşti;
- Ilie Moromete este considerat primul ţăran intelectual din proza noastră, iar Paleologu vede în poiana fierăriei lui Iocan un fel de agora;
- Desfăşurarea este materialul didactic cel mai potrivit pentru studierea realismului-socialist în proză;
- primul volum din Moromeţii (1955) este incontestabil capodopera lui M. Preda; în mod curios, limitele epocii se fac mai bine simţite în cel de-al doilea (1967), când abundă clişee realist-socialiste deşi nu mai erau cerute de nimeni;
- incipitul din Moromeţii este celebru: "...timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare", la fel ca şi finalul: "Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare."
- Viaţa ca o pradă (1977) este una din cele mai agreabile cărţi ale lui Preda, o carte de memorii, în fond, care evocă anii de ucenicie ai scriitorului; faptul de a încheia primul Primara şi apoi Normala i se pare pur şi simplu miraculos.

Eugen Barbu (1924 - 1993)
- toate calităţile şi defectele, deopotrivă de mari, ale prozei sale se află, şi încă de la cea dintâi, în nuvelele sale;
- plagiază masiv (zeci de pagini) în Principele (1969) şi mai ales în Incognito III (1978), dar şi în cel mai original roman al său, Groapa (1957), dintr-un mare număr de autori;
- Groapa este romanul cel mai puţin realist-socialist din deceniul şase; e destul de greu de explicat orbirea cenzurii: naturalismul, erotismul şi libertăţile de exprimare săreau în ochi; ne frapează azi că limbajul nu e aproape deloc deocheat, nu atât de scandalos cum au părut pudicilor comentatori din anii '50;
- compune două romane integral realist-socialiste: Şoseaua Nordului (1959) şi Facerea lumii (1963) când nimeni nu le mai solicita, dintr-o inexplicabilă infestare ideologică tardivă, cum la fel de inexplicabilă este apariţia unui roman neinfestat ideologic (Groapa) la mijlocul deceniului 6;
- în Şoseaua Nordului, Barbu întăreşte noul mit - al insurecţiei armate româneşti de la 23 august 1944, în dauna "eliberării" de către sovietici, din oportunism, printr-o realitate aproape pe de-a-ntregul inventată: sabotaje, activităţi ilegale, arestări, infiltrarea unor "eroi pozitivi" în armată.

Titus Popovici (1930 - 1994)
- Străinul (1955) a părut un roman promiţător mai ales pentru capacitatea tânărului autor de a construi epic pe spaţii întinse, cu personaje numeroase şi evenimente complexe; este primul roman ce înfăţişează evenimentele de la 23 august 1944, urmat, după 5 ani de Şoseaua Nordului; cu Străinul începe rescrierea istoriei noastre postbelice;
- Titus Popovici este şi un pionier al aşezării intelectualităţii şi clasei politice româneşti din interbelic într-o lumină penibilă şi ridicolă;
- romanul reformei agrare, Setea (1958), este la fel de fals ca şi cel al eliberării, Străinul; neadevărul istoric din Setea va reprezenta pe viitor un standard (de literatură aservită).

Aurel Baranga (1913 - 1979)
- ilustrează, probabil, cel mai bine spiritul dramaturgiei realist-socialiste româneşti; nimeni n-a mai răspuns mai prompt "comenzii sociale" decât Baranga în teatrul său;
- autor de efemere comedii, cu un efemer succes de public.

Horia Lovinescu (1917 - 1983)
- la fel de dotat ca şi Baranga, însă pentru dramă, şi la fel de grăbit a sluji cauza realismului-socialist;
- Citadela sfărâmată (1955) - prima piesă de succes, cu distribuţii pe măsură; a fost un model de teatru acceptabil deopotrivă pentru public, critică şi oficialitate;
- singura piesă istorică a sa, Petru Rareş sau locţiitorul (1967), este una dintre cele mai bune ale genului la noi.

Teodor Mazilu (1930 - 1980)
- romanele sale sunt astăzi complet uitate; rămâne însă prin teatrul său comic, superior celui al lui Baranga, mai modern şi, în parte, încă valabil.
 
Ov. S. Crohmălniceanu (1916 - 2000)
- este ultimul mohican al realismului socialist; 
- Pentru realismul socialist i se va reproşa până astăzi;
- când i s-a cerut, a jucat rolul de jandarm ideologic, a combătut pe alţi tineri critici, ceea ce a dus în unele cazuri, la pierderea dreptului de semnătură;
- este un pionier necontestat al "revalorificării moştenirii culturale", aplicând principiile marxiste la literatură; au fost mustraţi pentru lipsa motivaţiei sociale Petru Dumitriu, Rebreanu, apoi Arghezi, Blaga, Barbu;
- cărţile sale de istorie literară (îndeosebi Literatura română dintre cele două războaie mondiale) sunt instrumente de lucru indispensabile pentru studioşi şi specialişti; câteva din capitole sunt excepţionale, greu de egalat ca acuitate a observaţiei critice;
- puţini ştiu că Crohmălniceanu este cel mai remarcabil autor român de S. F.; câteva din povestiri sunt capodopere ale genului şi, traduse, ar fi avut un mare ecou: Istoria generalizării unei legi, Tratatul de la Neuhof etc.; formaţia tehnică (inginer de meserie) i-a folosit din plin; este singurul comparabil cu clasicii mondiali ai genului din sec. 20.

A. E. Baconsky (1925 - 1977)
- a debutat în anii '50 cu stridente poezii realist-socialiste; un catren al lui este reluat şi astăzi ca mostră de stupiditate;
- a fost un remarcabil traducător: Panorama poeziei universale contemporane (1972) este cea mai complexă antologie de până la acea dată în lirica modernă.

Florin Mugur (1934 - 1991)
- poeie extrem de lapidară în Spectacolul amânat (1985); volumul cuprinde numeroase poeme într-un vers sau, cum le numeşte autorul, minute lirice: definiţii, sentinţe, reflecţii sau, pur şi simplu, imagini frumoase;
- majoritatea minutelor sale sunt scânteietoare şi profunde, opere de ingeniozitate şi de caligrafie strictă, cu vers fragil, sticlos, translucid, gata însă mereu să plesnească de tensiunea lăuntrică; rareori o scriitură mai exactă şi mai calculată a "transcris" o intensitate mai mare a emoţiei.

Nichita Stănescu (1933 - 1983)
- poezie inegală; decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român;
- tot aşa bătătoare la ochi e originalitatea; deşi nu e foarte clar, conceptul de metalingvistică este totuşi cel mai în măsură să ne sugereze originalitatea sa: lirismul fonetic, morfologic ori sintactic foloseşte după plac gramatica, dar ne lasă să înţelegem că poetul doreşte mai mult decât au reuşit Arghezi sau Barbu, în sensul exploatării resurselor lexicului;
- intuiţia excepţională, nicidecum cultura poetică, destul de precară, l-a condus pe Nichita Stănescu la ideea unei poezii a poeziei; el a desăvârşit libertatea lexicală, sfărâmând toate chingile; Necuvintele lui nu sunt altceva decât cuvintele în deplină libertate;
- imaginarul colectiv şi împrumutat (războiul, fasciştii, Lenin etc.) e tratat nu doar cu mai multă graţie decât la orice alt poet contemporan, dar, pentru prima oară, împins într-un fundal neclar, evaziv, indistinct şi chiar misterios;
- Dreptul la timp (1965) readuce motivele realist-socialiste, e drept, chircite într-un discurs tot mai evaziv şi pe alocuri absurd, deşi nimeni nu-i cerea acest lucru;
- 11 elegii (1966) este probabil volumul cel mai original al său; aici, poezia pură a neomodernismului atinge punctul cel mai înalt; puritatea e aproape absolută în cele 12 texte;
- Moartea păsărilor, din volumul În dulcele stil clasic (1970) este o capodoperă, cu o viziune hiitchcockiană;
- poet excepţional şi inegal, N. Stănescu nu e nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi, nici atât de profund precum îl cred adulatorii; dar este probabil cel mai original poet român de după al Doilea Război;
- poetul cel mai uşor de recunoscut şi mai greu de confundat dintre toţi a creat o limbă poetică la fel de liberă şi de încântătoare ca zborul păsării în văzduh.

Constanţa Buzea (1941)
- arta sa poetică este una dintre cele mai şocante şi totodată mai subtile.

Marin Sorescu (1936 1996)
- puţini ştiu că a fost şi un remarcabil critic , eseist şi traducător; este, din generaţia lui, unul dintre poeţii cei mai cultivaţi, măcar în sensul de a-şi fi citit confraţii în mod profesionist;
- excepţional este şi teatrul său: Iona, Paracliserul, Matca, Răceala, A treia ţeapă (ultimele două sunt parodii pe tema abuzurilor din regimurile totalitare);
- într-un singur gen nu a reuşit mai nimic: în roman;
- popularitatea şi-a datorat-o de la început poeziei, ca şi succesul de critică; dar cu siguranţă a mai fost o cauză: rareori o epocă şi-a născut mai la timp poetul potrivit;
- în fiecare poezie a lui Sorescu există un sâmbure etic, ca într-o fabulă cu morală implicită, aceasta fiind formula poetică creată de poet.

Ana Blandiana (1942)
- una dintre cele mai de seamă poete ale literaturii noastre contemporane.

Adrian Păunescu (1943 - 2010)
- şi omul şi poetul trăiesc din gestul spectaculos, ostentativ şi incomod; şi unul şi celălalt iubesc scena, tribuna, locul public; orice portret i-am face, el implică laturi contradictorii;
- de la Beniuc, niciun poet nu a mai folosit atâtea cuvinte mari;
- schimbările de umoare sunt o caracteristică a poeţilor temperamentali şi afectivi ca A. Păunescu; revoltatul are momente de apatie, declamaţia, patosul, se sting în câte un sonet al iubirii frustrate; originalitatea provine din aceste stări complexe şi incontrolabile, din labilitatea sufletească a poetului;
- în fond, Păunescu e un egocentric, căutând mereu postura cea mai avantajoasă (uneori cu preţul sacrificării artei) în care eul să ţâşnească hipertrofic;
- oral şi prea familiar, poetul sfidează convenţii absolut necesare;
- mici acte de curaj politic au fost compromise de mari laşităţi, iar pretenţia de adevăr a fost copleşită de reverenţe scabroase făcute dictatorului şi regimului;
- că Păunescu e poet adevărat ne-o dovedeşte tocmai capacitatea lui de a-şi depăşi impasurile;
- după 1989, A. Păunescu n-a mai produs nimic valabil, în ciuda numeroaselor şi groaselor tomuri tipărite; regimul comunist i-a priit, s-ar zice, o dată mai mult poetului.

Leonid Dimov (1926 1987)
- poet monocord, dar care cântă pe coarda cea mai lungă: legat încă de la debut de mişcarea onirică, lansată de el însuşi şi de D. Ţepeneag la sfârşitul anilor '60;
- capodopera sa rămâne Carte de vise (1969);
- rămâne unul dintre cei mai interesanţi poeţi contemporani; poezia lui este cea mai vie expresie a barocului din întreaga noastră literatură.

*** - niciunul dintre poeţii apăruţi la finele deceniului 7 şi la începutul deceniului 8 n-a fost omologat de şcoală, ceea ce a diminuat succesul acestora; manualele s-au dovedit foarte reticente cu aceştia, fără legătură cu valoarea lor.

Ileana Mălăncioiu (1940)
- "prima mitologie a morţii" din lirica românească (E. Negrici) - constatare explozivă în atmosfera apăsătoare a ceauşismului cultural, în contradicţie cu elanurile obligatorii ale vremii;
- puternică originalitate, relevată în cele din urmă corect de critică;
- în Linia vieţii şi Urcarea muntelui se produce, în deceniul 9, o radicalizare socială şi politică a poeziei; poezii clar anticomuniste au putut fi publicate în degringolada ceauşismului; volumul Urcarea muntelui a fost drastic cenzurat, iar critica împiedicată să-l comenteze;
- premoniţia din unele versuri e evidentă abia astăzi: "Acum chiar vremea se deschide, / Acum nu ne mai temem, acum aşteptăm, / Acum nu mai visăm ce nu mai vine / Dar o să vină totul fără să visăm."
- uneori titlul însuşi e subversiv: Începutul sfârşitului;
- după 1989, multe poezii ale sale dau impresia unei defulări: tot ce poeta şi-a interzis înainte este dat pe faţă acum, de aceea aceste poezii sunt greu de situat, de analizat acum;
- poetă inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una din cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română.

Cezar Ivănescu (1941 2008)
- tema poeziei monocorde a poetului este, la început, rodul (debutat în 1968 cu volumul Rod);
- volumul Muzeon este deschis de două poeme ocazionale închinate Nadiei Comăneci şi Teodorei Ungureanu;
- poezia Doina (moartea peste tot) trebuie considerată o capodoperă.

Emil Brumaru (1939)
- poetul este stăpân pe mijloacele sale de la debut;
- poet minor, un manierist care stăpâneşte un registru destul de întins, decorativ, totodată somptuos şi discret, şi o limbă de o rară savoare.

Mircea Dinescu (1950)
- poezia scrisă la nici 20 de ani îi arăta de îndată vârsta; avea vocaţia tinereţii, aşa cum puţini poeţi o au (asemenea unor Labiş, Ioan Alexandru, Păunescu, N. Stănescu);
- cu Proprietarul de poduri, La dispoziţia dumneavoastră şi altele îşi face apariţia o poezie mai direct socială, irascibilă şi chiar agresiv-politică; ea va culmina cu Moartea citeşte ziarul, volum care nu a putut fi tipărit decât în Olanda în 1989; aici, poetul este mai orientat spre revoltă, negativism, spre realităţile lumii moderne, cu tehnologia ei apăsătoare, în care poetul îşi păstrează cu greu umorul.

Şerban Foarţă (1942)
- în Textele pentru Phoenix (formaţia rock, 1976) revelă un poet plin de inventivitate, cultivat, admirabil prelucrător de motive (din poezia medievală franceză şi românească, folclor etc.), scriind într-o limbă originală şi neverosimilă;
- unicul mare manierist din literatura română, Şerban Foarţă este un poet extraordinar şi inventiv.

*** - tirajele cărţilor lui Preda, D. R. Popescu, Buzura şi ceilalţi vor fi greu de egalat vreodată; niciodată în trecut şi, probabil, nici în viitor romanul românesc nu s-a mai bucurat de o popularitate atât mare.

D. R. Popescu (1935)
- s-a bucurat la un moment dat de un mare succes, inclusiv de critică, beneficiind de monografii ca niciunul din colegii de generaţie, dar pare ieşit cu totul din cărţi după 1989, deşi a continuat să tipărească numeroase volume;
- piesele de teatru (vreo 50) sunt ilizibile; scriitorul se arată generos cu eventualii regizori, recomandându-le să pună în scenă doar ce le place dintr-o piesă ori chiar să orânduiască actele după gustul lor (motivul: piesele nu au structură riguroasă, nici ritm, unele fiind de-a binelea haotice);
- s-a numărat printre primii care au intuit potenţialul alegoriei ori al simbolismului poetic în proza postrealist-socialistă; aproape toate nuvelele lui, şi bune, şi rele, amestecă în apa stătută a realismului motive mitice, esoterice, alegorii ori simboluri livreşti;
- în romane niciun criminal nu este descoperit, nicio pedeapsă nu se aplică; crimă fără pedeapsă - acesta este universul din F şi celelalte, o justiţie ce intră într-un cerc vicios; scriitorul descrie labirintul ideilor de bine, justiţie, crimă şi pedeapsă, fără a mai putea lua vreo atitudine;
- este creatorul uneia din cele mai stranii şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură;
- F este cel mai bun roman al său.

Fănuş Neagu (1932 - 2011)
- impune un stil poetic, înflorit, preţios, metaforic;
- s-a spus că stilul devine mai important decât subiectul în publicistica (mai ales de sport) sa şi trece abai apoi în povestirile târzii şi în romane;
- Îngerul a strigat (1968) este un roman captivant, puternic, în care universul uman e unul irevocabil tragic; niciun roman realist-socialist din anii '60 n-a produs în egală măsură această impresie.

Ştefan Bănulescu (1926 - 1998)
- Iarna bărbaţilor a impus un povestitor inegalabil şi un artist al cuvântului; rareori după război un scriitor a făcut de la început unanimitate critică precum acesta;
- toate personajele lui povestesc; capacitatea de a scorni poveşti este lucrul cel mai uimitor la personajele lui Bănulescu;
- Dropia este incontestabil capodopera sa şi una din marile nuvele din literatura română.

Radu Cosaşu (1930)
- aproape toate cărţile sale se constituie într-o autobiografie neromanţată care este totodată şi o biografie a epocii dintre 1947 şi 1962;
- în 1956, în numele sincerităţii utecisto-utemiste, Cosaşu cere literaturii realist-socialiste să exprime "adevărul integral"; rezultatul: o serie de şedinţe de prelucrare şi de articole în gazete în care Cosaşu e personaj negativ, propovăduitor al "teoriei burgheze despre libertatea absolută" şi al altor asemenea care-l conduc la excluderea din redacţia Scânteii;
- Logica este cartea unor cărţi, combinând jurnalul intim, memoriile, articolele de ziar, eseul, corespondenţa şi proza, o scriere nefictivă ce evocă o perioadă scurtă şi încărcată din viaţa autorului; nu cruţă nimic, niciun amănunt, oricât de dezavantajos sieşi, nicio eroare, nicio laşitate; o carte extrem de sinceră, un soi de autoflagelare, fără a părea a aparţine cuiva care se consideră "victimă" sau nedreptăţit; stil inteligent, cultivat şi rapid (nu-ţi dă răgaz să te plictiseşti, nici măcar să-ţi tragi sufletul), o carte plină de învăţăminte, autoironică şi "agresivă";
- Cosaşu e poate singurul scriitor care a transformat răfuiala cu propriul trecut realist-socialist nu numai într-un document de o tulburătoare autenticitate, dar într-o literatură de foarte bună calitate.

Sorin Titel (1935 - 1985)
- structural este un povestitor; de altfel, primele sale povestiri sunt remarcabile, printre cele mai bune din deceniul postdogmatic;
- prozator original şi interesant, cu o viguroasă artă de a spune poveşti, cu obiectivitatea ardeleanului.

Nicolae Breban (1934)
- cel mai original şi puternic romancier postbelic ar fi putut fi şi un mare scriitor, dacă nu i-ar fi lipsit un anumit discernământ;
- s-a spus despre el că scrie rău; explicaţia stilului plin de greşeli al lui Breban este că autorul îşi însuşeşte limba personajelor; se exprimă prin ele şi uneori se lasă exprimat de ele;
- Animale bolnave este una din puţinele reuşite de roman poliţist la noi; romanul este admirabil, cel mai bine structurat şi cel mai lizibil al autorului;
- în 1971 a mers la Festivalul de la Cannes ca să-şi prezinte filmul după Animale bolnave; era membru supleant al CC al PCR, redactor-şef al României literare şi membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, deci un puternic al zilei iar, printre scriitori, cel mai agreat de Ceauşeşti; după tezele din iulie 1971, a acordat declaraţii de protest presei franceze şi a fost demis din toate funcţiile şi interzis de la publicare; deşi toată lumea credea că a ales exilul, se întoarce în 1972 în ţară; este marginalizat până în 1989, însă i se publică romanele;
- ironia ambiguităţii reprezintă în toate romanele sale cel mai autentic mod de a nara.

Dumitru Ţepeneag (1937)
- ca şi Goma, a contat mai mult pe disidenţa politică decât pe cea literară; naraţiunile niciunuia nu sunt artistic revoluţionare;
- prozele scurte sunt valabile mai ales pentru viziunea copilărească şi proaspătă asupra lumii;
- romanele decepţionează fără excepţie;
- nu a fost marginalizat de critică după 1989; din contra, bunăvoinţa criticii este uneori suspectă de oportunism (la fel ca şi la Goma).

Alexandru Ivasiuc (1933 - 1977)
- a reinventat romanul politic la noi, aproape toate romanele sale fiind romane politice;
- romanul politic din timpul comunismului a îmbrăcat uneori, silit de Cenzură, haina parabolei, ca în Racul;
- Vestibul (1967) este unul dintre cele mai originale romane româneşti; primul capitol, alături de acela similar din Apa şi povestirea Corn de vânătoare, rămâne probabil tot ce a scris mai valabil literar Ivasiuc;
- Păsările (1970) reprezintă un pionierat în romanul din deceniile 7 şi 8: în roman se vorbeşte pentru prima oară deschis despre o anchetă de Securitate care a condus la arestarea întregii conduceri a unui şantier şi la condamnarea unor nevinovaţi pentru omisiune de denunţ; Ivasiuc cunoştea, când îşi scria romanul, cazurile reale ale lui N. Steinhardt şi I. D. Sârbu, condamnaţi pentru acelaşi motiv;
- Apa (1973) este adevăratul pariu al lui Ivasiuc cu critica: un roman de acţiune, lizibil, captivant, popular; este povestea unei bande de speculanţi, imediat după război, care întreţine o atmosferă de teroare, corupând poliţia, autorităţile, jefuind şi ucigând la nevoie; dacă ar fi trăit, Ivasiuc şi-ar fi regăsit personajele acestea printre interlopii de astăzi; poate fi socotit un agreabil pentru tineret.

Augustin Buzura (1938)
- proză justiţiară şi pesimistă; este probabil cel mai pesimist dintre prozatorii contemporani;
- toate romanele sale sunt rezistente în latură obiectivă, nu analitică, radiografii ale socoetăţii mai degrabă decât ale sufletului;
- socotit înainte de 1989, de Cenzură inclusiv, cel mai critic dintre romancierii anilor '60;
- dificultate la lectură a romanelor, reflectând-o vădit pe aceea cu care au fost scrise; romancierul scrie şi rescrie de câteva ori, chinuit şi chinuitor, se exprimă greoi, gâfâit, se pierde în consideraţii colaterale, răsucind problemele, dând impresia că se loveşte de piedici insurmontabile;
- după cum mărturiseşte însuşi autorul, aproape întreg materialul de viaţă este autentic, personajele au prototipuri reale, contribuţia scriitorului constând în studiul psihologiei, al caracterelor;
- debutează cu Absenţii (1970), bine primit de critică, premiat, interzis după tezele din iulie 1971 şi trecut la Fondul Special al bibliotecilor în 1988; cu acest roman, Buzura îşi incepea cariera de scriitor torturat de Cenzură (interminabile discuţii şi referate, mutilări ale textului, memorii la "foruri", ca urmare, două edemuri cerebrale);
- Feţele tăcerii (1974) - roman inegal, lungit peste măsură, dar, probabil, cel mai solid şi mai interesant al scriitorului; puternic roman social, în care autorul persistă în a examina crize de conştiinţă, sulfete măcinate de silă, handicapuri morale;
- Orgolii (1977) - pornind de la premisele unui roman psihologic, autorului îi reuşeşte din nou unul de moravuri; romanul nu mai prezintă azi interesul de ieri, când zugrăvirea corupţiei şi mediocrităţii lumii medicale era, pe drept cuvânt, o bravură;
- Refugii (1984) - romanul eşecurilor în dragoste ale unei femei tinere şi frumoase care nu reuşeşte să se adapteze la lumea bărbaţilor, a atras numeroase cititoare; însă Cenzura l-a hărţuit pe romancier ca pentru nicio altă carte a sa (un pesonaj din anturajul eroinei era un inginer de mine care a avut unele probleme la locul de muncă şi a fost nevoit să se ascundă şi să dispară în final, ceea ce a dus cu gândul la greva minerilor din 1977);
- Drumul cenuşii (1988) - pariu foarte îndrăzneţ al autorului cu sine, dar şi cu Cenzura (din cauza referinţei destul de directe la aceeaşi grevă a minerilor);
- Tentaţia risipirii (2003) este o replică dată detractorilor scriitorului, sprijinită pe extrase din Dosaul de Securitate; primele capitole merită să facă parte din bibliografia obligatorie pentru cine vrea să cunoască epoca de dinainte de 1989 şi pe oamenii ei.

George Bălăiţă (1935)
- Lumea în două zile (1975) - roman extraordinar, substanţial, modern, ironic şi totodată plin de poezie, de un realism minuţios.

Mircea Ciobanu (1940 - 1996)
- Martorii (1968) - întâiul nostru metaroman, privit ca o operă de pionierat;
- valoarea romanelor este incontestabilă, deşi Istoriile (1977 - 1986), în cinci volume, nu mai sunt citite; Istorii este unul dintre cele mai originale romane din literatura noastră, care nu a reţinut până acum atenţia cuvenită.

Mircea Horia Simionescu (1928)
- Ingeniosul bine temperat (Dicţionar onomastic, 1969) - este în primul rând o operă de reflecţie estetică; este în fond cel mai original metaroman pe care-l cunosc: un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje;
- autorul a scris aproape numai metaromane, însă Dicţionarul onomastic e singurul ce va rezista timpului;
- deşi a fost şeful de cabinet al secretarului cu propaganda al CC al PCR, este unul dintre cei mai puţin ortodocşi scriitori contemporani, insolotând tematic şi artistic romanul românesc, parcă dinadins împotriva tuturor regulilor şi normelor.

Octavian Paler (1926 - 2007)
- Viaţa pe un peron (1981) - parabolă fără originalitate, dar bine scrisă şi cu un substrat politic evident pentru vremea publicării;
- Un om norocos (1984) a fost victima unui proces public de tip stalinist (cu un viguros şi virulent rechizitoriu, apărarea lipsind), în regia a doi scriitori, Platon Pardău şi Vasile Băran; urmarea a fost pentru Paler minimă, el continuând a publica, dar a reprezentat o grea lovitură pentru credibilitatea autorităţii culturale, ca şi pentru cei doi scriitori, ale căror nume au fost şterse din istoria literaturii române.

Bujor Nedelcovici (1936)
- ultimul roman publicat în România, Zile de nisip (1979) va fi ecranizat de Dan Piţa într-un film interzis din dispoziţia personală a lui Ceauşescu; este cel mai solid şi mai original al scriitorului;
- după 1989 a publicat o carte despre dosarul său de la Securitate (Un tigru de hârtie) şi un jurnal intim, interesante ca documente de viaţă, scrise mai ales dintr-o irepresibilă înclinare justiţiară; Nedelcovici este un masochist al scormonirii trecutului, un intransigent gata a se răfui cu toţi şi cu toate.

Constantin Ţoiu (1923)
- Galeria cu viţă sălbatică - roman foarte interesant, foind de viaţă, cu personaje memorabile, viguros şi deopotrivă rafinat; autorul e unul dintre rarii cunoscători ai Bucureştilor de ieri şi de azi;
- jumătate din materia romanului nu e de ficţiune; câteva personaje sunt cu cheie; istoria e reconstituită prin biografii reale (cum se poate remarca la publicarea Memoriilor din când în când, 2003);
- Căderea în lume (1987) - probabil cartea cea mai bună a autorului, deşi nu s-a bucurat de faima Galeriei; roman antrenant ca un polar de idei şi, stilistic, o bijuterie.

Dana Dumitriu (1943 - 1987)
- în anii '70, scrie cel mai radical roman psihologic: Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea la Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980) şi o trilogie istorică Prinţul Ghica (1982 - 1986), fără succesul de critică meritat, deşi foarte originale în contextul românesc postbelic;
- Prinţul Ghica este, probabil, unicul roman istoric publicat în anii comunismului şi care este neinfestat ideologic.

Gabriela Adameşteanu (1942)
- Dimineaţă pierdută (1984) - roman epic bogat şi psihologic profund, modern în construcţie şi scris cu fineţe; a avut mare succes de public şi de critică în anii '80.

*** - după 1970, sciitorii compromişi în opere realist-socialiste nu au mai figurat în manuale: M. Beniuc, Maria Banuş, E. Barbu, Nina Cassian, Nicoară Potcoavă a lui Sadoveanu; în schimb elevii îi puteau citi în clasă pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ivasiuc, Buzura, Breban.

Monica Lovinescu (1923 - 2008)
- a comentat timp de 30 de ani la Europa Liberă cărţi şi evenimente culturale;
va opune esteticii pe care se baza acţiunea criticii din ţară est-etica;
- a semnalat, de exemplu, îndepărtarea lui Ion Băieşu de la conducerea revistei Amfiteatru, printr-o campanie pornită la Contemporanul de Paul Everac (dramaturg mediocru, nelipsit ori de câte ori PCR avea nevoie de el);
- putea vorbi - şi a vorbit - liber atât despre autori de dinainte de război, nerecuperaţi încă, cât şi despre autori români care trăiau (trăiseră) în exil (Cioran, Eliade, Ionesco);
- a intuit de cele mai multe ori corect tendinţele de moment şi psihologia autorilor; s-a opus permanent acelor autori compromişi, care au făcut dintotdeauna jocul PCR (E. Barbu, Paul Everac, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, M. Beniuc, Al. Oprea etc.), dar a presimţit devierea de la linia dreaptă a eticii scriitoriceşti a unor oameni înzestraţi cu talent sau cu ştiinţă de carte (E. Papu, Nichita Stănescu);
- a reprezentat unul dintre cele mai precise barometre ale atitudinii noastre morale.

Paul Cornea (1924)
- cel mai de seamă istoric al romantismului românesc din vechile generaţii, deşi conceptele sale nu sunt foarte clare.

Eugen Simion (1933)
- atras, cu puţine excepţii, de literatura contemporană imediată, fiind cel mai important comentator al ei;
- Scriitori români de azi reprezintă una din foarte rarele tentative de a cuprinde într-un tablou poezia, proza, critica şi dramaturgia deceniilor de comunism, oferind cea mai obiectivă panoramă a acestei epoci; în critica sa nu există exemple flagrante de denaturare a adevărului; E. Simion s-a numărat printre cei mai rapid asimilaţi de şcoală critici ai generaţiei '60; circulaţia textelor din Scriitorii de azi în şcoală şi universitate a întrecut-o pe a tuturor celorlalte scrise în epocă; nu există profesor de limba română din ultimul sfert de veac care să nu le fi citit, utilizat sau predat;
- stilul criticii sale a rămas perfect inteligibil, Simion refuzând jargonul sofisticat din structuralismul şi naratologia din anii '70;
- critic absolut remarcabil, Simion este totodată unul rigid, cu o viziune mai degrabă conservatoare asupra literaturii; e greu de spus că a descoperit ori că a lansat un scriitor; reuşeşte în mod curios performanţa de a scrie întotdeauna al doilea despre aproape toţi scriitorii;
- polemica a practicat-o rarisim şi nerelevant; aşa cum n-a propus un autor, nici nu a demolat vreunul; cronicile sale conţin judecăţi cuminţi, cu un aer călduţ.

Zigu Ornea (1930 - 2001)
- unul dintre foarte rarii cercetători din vremea comunismului ai ideologiei literare;
- nimeni nu a zugrăvit mai obiectiv şi mai minuţios decât el viaţa politică şi culturală a României, începând din epoca lui Carol I şi încheind cu aceea a lui Carol al II-lea; aspectul literar al lucrurilor nu este evitat, însă e mai puţin atractiv şi mai plin de generalităţi;
- a avut dificultăţi cu cenzura, însă nu de la monografia despre Gherea, ci de la aceea despre extrema dreaptă din deceniul 4.

Lucian Raicu (1934 - 2006)
- neîntrecut în a citi cu maximă atenţie, cu creionul în mână; este în primul rând un mare cititor, ce glosează cu o lucidă naivitate pe marginea operelor, cu o dezordine aparentă de neprofesionist, sub care se ascund însă tiparele stabile ale unei indiscutabile competenţe critice.

Sorin Alexandrescu (1937)
- cartea de debut, William Faulkner, 1969, rămâne cea mai bună monografie consacrată de un critic român unui scriitor străin; reprezentând, în câteva privinţe, un pionierat;
- bibliografia pe care se sprijină este, lucru neobişnuit în epocă, imensă şi, fără excepţie, străină.

Alexandru George (1930)
- este neîndoielnic unul dintre eseiştii şi criticii cei mai originali de după Război;
- deloc didactic, este interesat numai de anumiţi autori;
- nerecunoscut la adevărata valoare, poate şi din cauza firii sucite şi cârcotaşe, are iritarea uşoară şi durabilă.

Gheorghe Grigurcu (1936)
- n-a fost niciodată un răsfăţat al manualelor şi al publicului larg, lucru explicat prin faptul că a scris exclusiv despre cărţi de poezie şi de critică, niciodată despre romane;
- critic excepţional de poezie (ca puţini alţii), Grigurcu este un intuitiv şi un artist.

Andrei Pleşu (1948)
- e unul din marii noştri ironişti, capabil deopotrivă de un umor al ideii care îi vine dintr-o enormă şi câteodată frivolă îngăduinţă, civilizat prin voinţă şi auto-control.

Gabriel Liiceanu (1942)
- militează deschis pentru purificarea morală a societăţii româneşti, în Apel către lichele (1992) şi în articolele publicate în revista 22 sau în intervenţiile sale în cadrul Grupului pentru Dialog Social;
- Jurnalul de la Păltiniş (1983) este o capodoperă a unui gen tot mai răspândit după 1989, însă ca şi inexistent înainte; Jurnalul este o operă literară de primă mână şi are mai puţină legătură cu Noica decât cu autorul lui; este un jurnal al formării şi totodată unul de idei, nu doar un monolog filosofic, dar, deseori, un adevărat dialog socratic, în care ucenicul este incitat să se exprime şi să se confrunte.

Alex Ştefănescu (1947)
- s-a făcu remarcat încă de la început ca un harnic şi omniprezent publicist; publicist înnăscut, care şi-a intuit corect vocaţia;
- împărtăşind opinia lui Călinescu despre cronică, el mizează pe capacitatea criticului de a spune, uneori în premieră, da sau nu cărţilor;
- cititorul căruia i se adresează în primul rând critica sa deloc pretenţioasă este unul care n-a citit neapărat operele, şi abia la urmă este criticul avizat sau specialistul;
- Istoria literaturii române contemporane (1941 - 2000), apărută în 2005, este cartea cea mai importantă a sa; este surprinzătoare aici atât ierarhizarea celor prezenţi, după criterii neclare, cât şi absenţa sau prezenţa unora sau altora dintre scriitori şi critici; cu toate acestea, cartea este o operă îndrăzneaţă al cărui autor are meritul de a fi citit sute de cărţi, multe lipsite de orice valoare, deseori fără a se putea sprijini pe o lectură anterioară competentă.

Florin Iaru (1954)
- Înnebunesc şi-mi pare rău (1990) este cea mai bună a sa, nepublicabilă în timpul Cenzurii din cauza discursului incendiar, fulminant; de exemplu existenţa acelui strat realist (social, politic) imediat vizibil, cu care Cenzura nu era obişnuită, n-avea cum fi tolerat; la fel, comicul datorat limbii de lemn care lăsa să se întrevadă, deseori, atrocele;
- substratul sexual atroce din poezia Ziua de viol şi râs aminteşte de poemele lui Bogza din anii '30, făcând-o, evident, nepuplicabilă;
- împreună cu Mariana Marin, Elena Ştefoi, poetul scrie poezia politică a generaţiei lui.

Marta Petreu (1955)
- cruzimea autoscopică e fără egal în poezia generaţiei '80, sinceritatea fiind câteodată "neruşinată", cu mărturisiri fără perdea şi aproape cinice (o culegere din 1993 se cheamă Poeme neruşinate)
- există puţine poeme la fel de puternice liric în toată poezia noastră, cu tonuri de spaime sau resemnări bacoviene;
- poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti;
- poeta este totodată şi o strălucită eseistă, informată filosofic şi care aplică de obicei la literatură observaţii din logică şi din filosofie; Tezele neterminate (1991) e o culegere de astfel de eseuri superbe prin rigoare.

Magda Cârneci (1955)
- părea să fie la debut (Hipermateria, 1980) vocea cea mai reprezentativă a generaţiei ei; din nefericire, ea nu şi-a ţimut promisiunea în cărţile următoare.

Mircea Cărtărescu (1956)
- de la tânărul Nichita Stănescu, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea;
- Faruri, vitrine, fotografii (1980) - cel mai strălucit debut din poezia postbelică;
- în Levantul (1990), dincolo de farmecul imediat sesizabil de către mulţi cititori, există o imensă erudiţie poetică; epopeea (nepublicabilă înainte de 1989) este, ca şi Ţiganiada, o invenţie extraordinară, în măsura în care adevăratul ei subiect este istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic; performanţa excepţională este tocmai această comedie a literaturii pe care poetul o scrie cu o fantezie şi o virtuozitate fără egal;
- proza sa nu e cu nimic inferioară poeziei (nuvelele din Nostalgia, romanele Travesti, Orbitor)
- articolele din Baroane! sunt comentarii politice, cu puseuri pamfletare fără vervă stilistică;
- profesionist al literaturii, Cărtărescu este unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale sec. 20 şi din primele ale sec. 21.

Mircea Nedelciu (1950 - 1999)
- trebuie socotit protagonistul prozei optzeciste;
- este posesorul celei mai întinse game de procedee tehnice din toată proza generaţiei '80;
- considerat la început o mare promisiune, sciitorul nu a confirmat aşteptările.

Ioan Groşan (1954)
- umorist adevărat, în Caravana cinematografică (1985) şi în toate celelalte, unul doldora de talent, stăpân pe arta lui de la început;
- cam tot ce a publicat după 1989 nu depăşeşte nivelul divertismentului;
- deşi a luat premiul USR în 1992 pentru romanul istoric şi parodic O sută de ani de zile la Porțile Orientului, scriitorul este unul onorabil, fără a confirma aşteptările mult mai mari, ca şi în cazul lui Nedelciu.

Mircea Scarlat (1951 - 1987)
- toate cărţile sale sunt de istorie literară; acesta avea însuşirile trebuitoare: era meticulos, exact, neobosit scotocitor prin arhive;
- dispariţia la 36 de ani.a lipsit istoriografia noastră literară de contribuţii dintre cele mai remarcabile.

Matei Vişniec (1956)
- cel mai înzestrat dramaturg al generaţiei '80;
- a emigrat la 31 de ani în Franţa, unde s-a consacrat teatrului, după ce debutase ca poet în 1980;
- toate piesele sale, extrem de numeroase, cunosc, în acest moment, versiuni în mai multe limbi;
- fără excepţie, pesele sale aparţin teatrului postpsihologic şi "absurd" care a luat locul pe toate scenele lumii aceluia tradiţional.

*** - lipsa aproape desăvârşită a romanului şi chiar a nuvelei poliţiste în literatura română e inexplicabilă; Rodica Ojog-Braşoveanu, care a publicat pe bandă rulantă romane poliţiste, e, literar, nulă, cu multe situaţii de-a dreptul ridicole în romanele ei.

*** - literatura română are dintotdeauna o puternică vocaţie a traducerii; scriitorii care au şi tradus sunt în general poeţi: Coşbuc, Şt. O. Iosif, Ion Pillat, A. E. Baconsky, Doinaş, Dimov, Geo Dumitrescu, Mircea Ivănescu, Foarţă etc.

*** - fără excepţie, romanele scrise după 1989 de către şaizecişti sunt inferioare celor dinainte, dintr-o derută morală şi estetică; dramaturgii aceleiaşi generaţii strălucesc prin absenţă.

*** - după 1989, evoluţia cea mai spectaculoasă o are publicistica, politică, mai degrabă decât culturală; nu romancierii, nici poeţii, nici criticii nu ţin capul de afiş, ci publiciştii; aici s-a remarcat de exemplu un fost autor de literatură s.f., Cristian Tudor Popescu.

Cristian Tudor Popescu (1956)
- a luat în 1987 un premiu internaţional pentru un volum de proză s.f.
- autor după 1989 şi de proză propriu-zisă, însă nu la fel de originale;
- incomparabil în pamfletul politic; nu cruţă pe nimeni, nimeni nu a scăpat de furiile lui subtile şi teribile: nici Paler, nici Pleşu, nici Culianu, nici Andrei Şerban, nici Petre Ţuţea, nici eu însumi (N. Manolescu).

Stelian Tănase (1952)
- a debutat ca romancier, iar în ultimii ani a publicat mai multe volume de politologie;
- este mai degrabă un compilator, căruia alţii îi selectează textele.

*** - contribuţia emigraţiei e minimă, mai ales dacă ne referim la contemporani.

*** - basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea); locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie.

H. R. Patapievici (1957)
- eseistul cel mai remarcabil al generaţiei '80, este un fizician care n-a publicat nimic înainte de 1989 şi a cărui formaţie pozitivă l-a singularizat după aceea într-o literatură în care ştiinţificii se numără pe degetele de la o mână (H. Sanielevici, S. Mehedinţi, Ion Barbu, Solomon Marcus, Mihai Dinu etc.).

Vlad Zografi (1960)
- fizician de formaţie, ca şi Patapievici, acesta a publicat numeroase volume de proză şi teatru, mai toate fără ecou;
- l-a consacrat pe neaşteptate Petru (1996), o comedie dramatică dintre cele mai bune de după 1990.


MEMORIALIŞTI

C. Argetoianu (1871 - 1952 sau 1955)
- memorialist remarcabil în Însemnări zilnice (1935 - 1939) şi în Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871 - 1934), ambele tipărite între 1990 şi 2003.

Pamfil Şeicaru (1894 - 1980)
- mult mai interesant în Rechizitorii decât oriunde.

Dina Balş (1903 - 1998)
- Drumuri pustiite (1993) - mărturie despre închisoare.

Gh. Jurgea-Negrileşti (1904)
- descendent din boieri;
- Troica amintirilor - operă de incontestabil talent, lectură absolut încântătoare.

Jeni Acterian (1916 - 1958)
- Jurnalul unei fete greu de mulţumit este o capodoperă de autoscopie.

Lena Constante (1909 - 2007)
- Evadare tăcută (1992), Evadare imposibilă (1995) - despre lumea şi închisorile comuniste.

Nicolae Steinhardt (1912 - 1989)
- Jurnalul fericirii este o capodoperă a memorialisticii noastre.

Neagu Djuvara (1916)
- Amintiri din pribegie (2002) - rod al unei memorii fabuloase.

Cornelia Pillat (1921 - 2005)
- Ofrande (2002) - amintiri de o indescriptibilă tandreţe.

Virgil Ierunca (1920 - 2006)
- Antologia ruşinii păstrează ca într-un insectar toate stupidităţile conformiste şi josnice aşternute pe hârtie de trei generaţii de scriitori români;
- Fenomenul Piteşti (1981) este prima analiză serioasă de la noi a fenomenului carceral.

Ion Ioanid (1929 - 2003)
- Închisoarea noastră cea de toate zilele (1991 - 1997) a fost prima mărturie directă, şi încă una de mare amploare, despre detenţia politică românească; cartea este monumentul care se cuvenea ridicat în memoria miilor de nevinovaţi ucişi în temniţele comuniste;
- şi-a scris memoriile în Germania, unde s-a stabilit în 1969, fiind vreme de 20 de ani crainic la postul de radio "Europa liberă".

Florin Constantin Pavlovici (1936)
- Tortura pe înţelesul tuturor rămâne, alături de Jurnalul fericirii şi Închisoarea noastră cea de toate zilele, o extraordinară operă de referinţă.


STATISTICI 

   În final, am considerat util să fac o analiză statistică a interesului arătat de criticul Nicolae Manolescu scriitorilor români. Pentru aceasta, am selectat două instrumente:
1. numărul de pagini din capitolul dedicat în mod special autorului respectiv,
2. numărul de menţionări / trimiteri la autorul respectiv în alte capitole ale cărţii.
  Probabil că şi în acest fel putem măsura atenţia acordată unuia sau altuia dintre autori de către cel mai avizat critic literar contemporan, atenţie care se poate traduce fie prin valoarea literară a autorului respectiv, fie prin valoarea literară plus rolul jucat de autorul respectiv în tabloul de ansamblu al literaturii române, chiar dacă uneori acest rol poate fi şi negativ.
  Trebuie spus că este firesc numărul mare de trimiteri la unii confraţi critici din partea autorului cărţii, obligat să se raporteze în aprecierile sale şi la opiniile anterioare ale predecesorilor săi.
 
Număr de pagini:

1. George Călinescu            37 pagini,  350 trimiteri
2. Mihai Eminescu               32 pagini,   230 trimiteri
3. Vasile Alecsandri             28 pagini,   135 trimiteri
Mihail Sadoveanu                27 pagini,   115 trimiteri
Ion Heliade Rădulescu        23 pagini,     60 trimiteri
Tudor Arghezi                       20 pagini,  137 trimiteri
Ion Luca Caragiale               20 pagini,  135 trimiteri
Titu Maiorescu                      17 pagini,  130 trimiteri
Camil Petrescu                     15 pagini,    85 trimiteri
Marin Preda                          15 pagini,    55 trimiteri
Mircea Eliade                       15 pagini,    50 trimiteri
B. P. Hasdeu                         14 pagini,    72 trimiteri
Dimitrie Bolintineanu           14 pagini,    62 trimiteri
Eugen Lovinescu                 13 pagini   160 trimiteri
15. Ion Barbu                        13 pagini,    85 trimiteri

Număr de trimiteri

1. George Călinescu           37 pagini,  350 trimiteri
2. Mihai Eminescu               32 pagini,  230 trimiteri
3. Eugen Lovinescu             13 pagini,  160 trimiteri
Tudor Arghezi                       20 pagini,  137 trimiteri
Vasile Alecsandri                 28 pagini,  135 trimiteri
Ion Luca Caragiale              20 pagini,  135 trimiteri
Titu Maiorescu                     17 pagini,  130 trimiteri
Nicolae Iorga                        10 pagini  130 trimiteri
Mihail Sadoveanu                27 pagini,  115 trimiteri
Şerban Cioculescu                5 pagini,  115 trimiteri
Lucian Blaga                         9 pagini,   106 trimiteri
Ion Negoiţescu                      2 pagini,   100 trimiteri
Tudor Vianu                           3 pagini,     90 trimiteri
Camil Petrescu                   15 pagini,     85 trimiteri
15. Ion Barbu                       13 pagini,     85 trimiteri

Medie ponderată

1. George Călinescu         37 pagini,   350 trimiteri
2. Mihai Eminescu             32 pagini,   230 trimiteri
3. Vasile Alecsandri           28 pagini,   135 trimiteri
Mihail Sadoveanu              27 pagini,   115 trimiteri
Tudor Arghezi                    20 pagini,   137 trimiteri
Ion Luca Caragiale            20 pagini,   135 trimiteri
Eugen Lovinescu               13 pagini,   160 trimiteri
Titu Maiorescu                   17 pagini,   130 trimiteri
Nicolae Iorga                      10 pagini,  130 trimiteri
Ion Heliade Rădulescu      23 pagini,     60 trimiteri
Camil Petrescu                  15 pagini,     85 trimiteri
Şerban Cioculescu              5 pagini,   115 trimiteri
Lucian Blaga                        9 pagini,   106 trimiteri
Ion Barbu                            13 pagini,     85 trimiteri
15. B. P. Hasdeu               14 pagini,      72 trimiteri

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu